O noua viata..

      

          Era o zi frumoasa de septembrie, soarele inca stralucea pe cer, insa vantul anunta deja venirea toamnei. M-am imbracat comod pentru o plimbare de seara prin oras, blugi mei preferati, o bluzita mai groasa putin , o esarfa la gat si geanta mea cu toate prostiile pe care fetele le tin deobicei in geanta.  Inainte sa plec , iau in graba mp3-ul si castile de pe masa si ies afara.

        Am inceput de la mine din zona si ma indreptam spre diferite puncte ale orasului, imi placea sa ma plimb ore in sir, sa ascult muzica, sa imi pun gandurile in ordine, sa uit de problemele cotidiene, sa fiu doar eu si muzica.  Am observat ca toamna aduce odata cu ea numai figure triste pe fetele oamenilor, care ori sunt foarte obositi, ori ii complesesc dificultatile vietii. Mi-as dori sa pot sa le pun un zambet pe fata si apoi sa plec mai departe, insa toti par cufundati in gandurile lor.

       Incet, incet s-a lasat seara, iar odata cu apusul, cerul isi expune o cromatica incredibila. Am ajuns departe de casa mea si totusi nu ma simteam grabita sa ma intorc. Strazile erau tot mai pustii, ajunsesem spre periferie.

       Masinile isi continuau drumul ca niste furnici ce se intorc din cautarea mancarii inapoi acasa, apoi au inceput sa fie din ce in ce mai rare. La un momendat , m-am cufundat de tot in gandurile mele la fel ca toti restul oamenilor, atentia mi-a fost atrasa in momentul in care un zgomot atat de puternic m-a facut sa imi scot castile si sa ridic privirea din pamant .

       Doua masini au facut accident, o masina intrase pe contrasens si s-a izbit in plin de cea care mergea regulamentar. M-am uitat in jur, totul era pustiu, am fugit foarte repede la prima masina. Era un barbat pe la 50 de ani, il trada parul carunt si fata ridata . Am verificat daca are puls, insa inima ii cedase , nici centura de siguranta nu i-a mai fost de vreun folos in acel moment.  I-am inchis cu mana ochii larg deschisi si atintiti intr-un punct fix de pe tavan.  Inima mea plina de compasiune primi un soc de alarma … cealalta masina. Am alergat pana la ea si am deschis usa, pe locul soferului se afla o doamna mai tanara, de vreo 30 de ani , blonda cu parul cret, a intredeschis ochii si am incercat sa vorbesc cu ea.

 -         Doamna, va simtiti bine? Ce va doare? 

 -         MARCOO!.. unde e Marco? spuse doamna.

 -         Cine e Marco? Doamna , lasa-ti-ma sa va ajut sa iesiti din masina, spusesem in timp ce ii desprindeam centura.

 -         Marco, te rog, ia-l pe Marco.

 -         Va rog sa va linistiti, il voi lua pe Marco de indata ce va voi scoate de aici.

       In urmatoarele momente bratele mele au fost atat de puternice incat pentru 5 minute aveam impresia ca au fost inzestrate cu puteri supranaturale. Am reusit sa o scot pe doamna cea blonda din masina si sa o intind pe trotuar. I-am lasat telefonul sa sune la ambulanta in timp ce eu m-am intors dupa Marco.

      M-am uitat pe scaunul din dreapta: nimeni, apoi pe bancheta in spate, intr-un mic coltisor se afla…Marco. Era un bebelas care abia daca avea 4 luni, l-am luat in brate si am luat paturicile din scaunul lui care era atat de distrus incat Marco abia daca nu a fost strivit.

      M-am uitat in masina sa vad de ce am nevoie pentru a ajuta, am luat geanta doamnei si trusa de prim ajutor. Doamna avea o rana deschisa in spatial intercostal 7-8 si hemoragia nu se mai opera, am pus o fasa pe rana si o tineam apasat. M-am uitat la copil, nu avea nici o zgarietura, un copil atat de norocos si atat de frumos, ii mostenise ochii mamei care erau mari si te priveau pana in adancul sufletului.

-         Cum te cheama ? ma intreba mama copilului.

-         Carina , doamna, va rog sa stati linistita pana soseste ambulanta.

-         Carinaa, pe mine ma cheama Maria, imi pare bine de cunostinta, as dori sa ma asculti foarte atenta in urmatoarele 2 minute pentru ca e o chestier legata de viata si de moarte

-         Bineinteles, dar nu sunteti in putere sa tineti un discurs acum, va rog mai asteptati pana ajungem la spital.

-         Nu Carina, eu nu voi trai, uitate la mine si iti vei da seama si tu , am pierdut deja mult prea mult sange si vreau sa ma asculti. Am nevoie de o foaie si un pix, draga mea, Marco e tot ce am eu mai scump pe lume, e singurul lucru care m-a tinut in viata pana acum si care m-a ajutat sa nu renunt niciodata, e minunea vietii mele. Carina, eu sunt vaduva, eu nu mai am pe nimeni in familie, parintii mei nu stau aici si sunt si foarte in varsta, nu le pot cere sa aibe grija de Marco. Te-as implora pe tine sa il infiezi, ti-as oferi tot ce ai avea nevoie, ai fi mama perfecta,ai un suflet atat de mare si esti atat de grijulie, insa esti mult prea tanara si nu vreau sa iti distrug viata. Asa ca , cel mai mult ce ti-as putea cere e sa te asiguri ca va avea un om bun grija de copilul meu si ca va duce o viata frumoasa.

-         Bineinteles ca voi face asta pentru tine, iti promit , dar pentru ce ai nevoie de o foaie si de un pix ?

-         Bine ca mi-ai amintit, cauta la mine in geanta, iar apoi sa nu te dezlipesti de geanta aia, ai toate informatile acolo si tot ce ai nevoie .

   Dupa ce i-am oferit  hartia si pixul , doamna Boviari dupa cum declarase in scris a dorit sa specifice ca odata cu infierea copilului de o persoana aleasa strict de mine, toata averea ei va fi mostenita de fiul ei si de familia cea noua , cu conditia ca fiul ei se va bucura de o viata fara lipsuri.

      Am luat hartia si am pus- o in geanta mea , in siguranta. A inceput o ploaie torentiala, Marco a inceput sa planga tot mai tare, iar doamna Boviari se uita zambind catre Marco. Salvarea nu se auzea venind, stropii de ploaie deveneau tot mai greoi, timpul se scurgea tot mai repede, ma simteam atat de incapabila in fata mortii incat lacrimile au inceput sa imi curga doar gandindu-ma ca nu stiu ce sa mai fac.

      Doamna Boviari se intinse spre Marco, i l-am dat in brate si il legana putin, apoi il saruta pe frunte si mi-l inapoie. Ma prinse de mana si imi spuse:

-         Esti o fata exceptionala, iti multumesc mult.

    Zambetul ei disparu odata ce ochii ei s-au inchis, inima nu mai batea, chipul cald se transforma intr-un chip tot mai rece. Am strans tot mai tare copilul in brate si incercam sa il feresc de ploaie si frig, lacrimile lui curgeau la fel de mult ca ale mele. Am gasit un loc de refugiu pana la sosirea ambulantei.

  Cand aceasta a venit, am urcat in ea si le-am rugat pe asistente sa se ocupe de copil sa nu intre in hipotermie, se lasase frigul destul de tare.

   Politia venise o data cu ambulata, iar unul dintr politai ma insoti la spital, pana copilul a fost dus la urgente pentru analize , i-am explicat politistului cum decurse intreaga tragedie, i-am aratat biletul si i-am spus ca am nevoie de cateva zile de gandire , dar copilul doream sa ramana la mine.

   Mi-a spus ca nu este nici o problema si ca tot ce imi cere este o simpla declaratie de martor in care sa reiau tot ce i-am spus dansului.  Pana ce copilul mi-a fost restituit, am terminat si declaratia dorita de politai.

    Marco ma privea incontinuu pe drumul spre casa, ajunsi intr-un final am incercat sa il pun sa doarma, insa ochii lui prefereau sa fie atintiti la mine si aveam impresia ca incearca sa imi citeasca intreg sufletul.

     In acel moment, cu copilul in brate, am luat telefonul si am introdus un numarul de telefon, spunand:

        -         Buna ziua,domnule politist, Carina sunt, copilul va fi infiat de mine.

      Dupa ce am inchis , pe fata lui Marco aparu un zambet, parca intelesese tot. Eram atat de tanara si aveam un copil… dar dragostea pe care am inceput sa i-o port nu se compara cu nimic..